luni, 19 ianuarie 2009

Alexandru Ioan Cuza


Primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866). Sub domnia sa, s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române din punct de vedere economic, social, politic si cultural.
Născut la 20 martie 1820, la Bârlad, Alexandru Ioan Cuza şi-a petrecut o parte din copilărie pe moşia tatălui său, la Bărboşi. A crescut astfel aproape de ţărani şi printre ei. Poate că şi aceasta explică, în parte, dragostea sa pentru oamenii satelor. Trimis la Iaşi, în pensionul deschis nu de mult la marginea oraşului de francezul Victor Cuenim (unul dintre ofiţerii rămaşi pe aici din armata condusă de Napoleon în dezastruoasa campanie împotriva Rusiei), îi avu colegi de învăţătură, printre alţii, pe Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu, care, îi vor deveni, mai târziu, în epoca Unirii şi a înfăptuirii statului naţional român, sfetnici apropiaţi şi colaboratori direcţi. Matei Milo, viitorul mare actor, i-a fost, de asemenea, coleg.
În vara lui 1834, prin august, tânărul Alexandru Cuza pleacă la Paris să-şi completeze învăţătura. Împreună cu el plecau şi alţi fii de boieri, cam de aceeaşi vârstă, printre care vărul său Nicolae Docan şi Vasile Alecsandri.
Alexandru Ioan Cuza îşi trecu în decembrie 1835 examenul de bacalaureat în litere. Ca şi Vasile Alecsandri, vru apoi să înveţe medicina, înscriindu-se la facultatea respectivă, dar părăsi repede gândul acesta, “neputând suferi disecţiile” şi trecu la drept.
A participat la mişcarea revolutionară de la 1848 din Moldova, iar după aceea la mişcarea pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie şi al Ţării Românesti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări. Devenind domnitor, Cuza a obţinut, prin demersurile sale, recunoaşterea unirii din partea marilor puteri. În timpul domniei lui Cuza, a fost desăvârşită Unirea Principatelor printr-o serie de acte de guvernământ, ca: contopirea adunătorilor de la Iaşi si Bucureşti într-un parlament unic, numirea unui singur guvern şi fixarea capitalei noului stat la Bucureşti (1862).
Întâmpinând rezistenţa guvernului şi a Adunarii legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi marii burghezii, precum şi a bisericii, în infăptuirea unor reforme burgheze, Cuza formează in 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizeaza secularizarea averilor mânăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie (statut) şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu, care, cu toate limitele ei, a reprezentat un moment însemnat în dezvoltarea capitalismului, desfiinţând iobagia multiseculara. În timpul domniei lui Cuza au fost elaborate codul civil şi codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar s-au infiinţat universitaţile de la Iaşi (1860) care îi poartă azi numele şi de la Bucureşti (1864), a fost dezvoltată armata naţională etc.
Înfăptuirea celor două mari reforme agrară şi electorală, a indîrjit pe reprezentanţii boierimii conservatoare, ca şi pe exponenţii aripii de dreapta a burgheziei, care, uniţi într-o coaliţie cunoscută în istorie sub denumirea de monstruasa coaliţie, l-au silit să abdice (11 februarie 1866) şi au adus în locul său pe prinţul străin Carol de Hohenzollern. Expulzat, ex-domnitorul şi-a petrecut restul vieţii în Germania, unde a şi murit (1873). A fost înmormântat la moşia sa de la Ruginoasa (reg. Iaşi). Cuza a intrat în istorie ca o figură de domnitor progresist.
Au circulat multe istorisiri despre Cuza, în legătură cu firea sa dreaptă. Unele au apărut şi în presă, sau adunate în diferite broşuri şi cărţi: amintiri, întâmplări reale sau născocite, toate contribuind cu puterea legendei la întreţinerea acelei aureole create în jurul fostului domnitor. Atâţia dintre oamenii acelei vremi mărturiseau că l-au văzut şi au vorbit cu el, că umbla pe drumuri în straie schimbate, cercetând şi pedepsind nedreptăţile, ajutând şi mângâind pe cei sărmani şi năpăstuiţi.În strălucita-i limbă, a scris şi Mihail Sadoveanu despre această legendă, arătând cu înţelepciune că în necazurile şi aspiraţiile lui nedesluşite, gata să-i atribuie trăsături şi lumini ideale, poporul întrupase în Cuza dorinţe de schimbări şi de dreptate, devenind în ochii norodului umilit “un fel de principiu al binelui”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu